„Cum sa pierzi un milion”
1.000.000 $
In
anul 1996, prin Hotărârea Consiliului local Burjuc 20/1996, s-a promovat
investiția podului peste râul Mureș din dreptul localităților Tisa si Burjuc.
Investiția s-a numit inițial „punte pietonală” si a fost finanțată de către
Primăria comunei Burjuc, din buget propriu si din fonduri speciale, valoarea
totala a lucrărilor efectuate in perioada 1996-2001 fiind de 369 625,9 RON,
adică peste un milion de dolari la acea vreme.
In
anul 2001 Consiliul Județean Hunedoara a preluat investiția de la Consiliul local
Burjuc, totul părând la acea data doar o formalitate in terminarea iminenta a
lucrării începute. Totuși, această preluare a investiției a dus la îngroparea
proiectului, lăsând in ignoranta nu numai componentele podului, ci si
speranțele oamenilor.
Începând
din acea data, nu s-a mai mișcat absolut nimic la aceasta investiție, Consiliul
Județean Hunedoara ignorând(la început din motive politice, mai târziu din alte
pricini doar de ei știute) aceasta lucrare. Motivațiile au fost dintotdeauna
banal de stereotipice, folosindu-se atotcuprinzătoarea sintagma, „nu sunt
bani”. Aceasta scuză vrea sa acopere ignoranta celor care gestionează banii
publici(a se citi „banii noștri”) in
a lăsa să se deterioreze aceasta investiție.
Fiecare
campanie electorala a profitat de mizeria oferita de acest aspect, profitând la
maxim de speranțele localnicilor.
Cum
stau lucrurile de fapt? In proporție de peste 80% lucrarea este terminata,
fiind executați pilonii de susținere și celelalte subansamble ale podului. Ele
zac părăsite pe marginea râului, într-un peisaj apocaliptic, așteptând parcă o
mană divină.
La
început de mileniu trei, locuitorii satului Tisa au ca legătură cu comuna
Burjuc din care fac parte si cu stația C.F.R., o barcă pe care o întrețin
din ce in ce mai greu.
Nu
utilitatea acestei investiții dorim să o evidențiem, ci ignoranta fată de
banii odată investiți si de care se pare ca nimănui nu-i mai pasă. Gurile rele
spun că nici un constructor nu mai garantează că ansamblele podului mai pot fi
folosite, pentru reluarea lucrărilor. După trecerea a mai bine de un deceniu,
se poate pune in discuție si integritatea componentelor podului, știut fiind că
prin zonă se perindă adesea cei care caută fier vechi.
Oare
chiar nu-i pasa nimănui de ce se întâmplă? Oare suntem atât de înstăriți încât
ne permitem să aruncăm un milion de dolari?
Răspunsul
este simplu și vine să completeze cele spuse mai sus:
„Dorim să credem că mai sunt oameni
cărora le pasa că unii își bat joc de banul public și avem credința în Dumnezeu
… … că va fi bine”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu